Sunt rece pentru că este iarnă, nu pentru că “rece” este ceea ce simt.

 

Foto - Alex Damian

A venit! Ne-am dorit iarnă și a apărut în cele mai frumoase moduri posibile. Cu zăpadă! Bucureștiul s-a umplut de alb abia când am început să ne scuturăm cu adevărat de anul ce tocmai l-am lăsat în urmă, cu regrete, bucurii, încercări și oameni din toate categoriile.

Iarna nu este anotimpul meu preferat, chiar dacă mulți îmi spun că arunc săgeți precum viscolul aprig în miez de noapte. Și m-am gândit dacă sunt eu cu adevărat, dacă au dreptate în cele spuse, în contradicție cu ceea ce simt și ce sunt cu adevărat. S-au cuibărit mulți oameni în sufletul meu și astăzi mă comport așa pentru că am uitat să iert, mă comport așa pentru că oamenii care pleacă nu mai au o poartă deschisă, niciodată nu îi mai las să revină tocmai pentru că alții așteaptă să intre cu picioarele scuturate de preșul din fața ușii și sufletul curat. Sunt rece pentru că este iarnă, nu pentru că "rece" este ceea ce simt.

Nu mai am foarte mult timp. Le-am trăit apoape pe toate la intensități maxime și am realizat că oamenii chiar nu ne aparțin, nici prieteniile, nici sentimentele. Toți venim și plecăm într-un fel sau altul, niciodată întoarcerea nu aduce cu ea persoana pe care o cunoști. Ne transformăm în fiecare călătorie pe care o facem și uităm să ne bucurăm cu adevărat de momente cheie, de oameni cu suflete deschise, de lucruri mărunte și cuvinte simple. Până și Liz vorbește despre oameni frumoși, întâlniți la colțuri de stradă, menți să aducă cald peste ceea ce credeai că este rece. Și rece nu există cu adevărat, nu a existat niciodată!

Dacă îmi ceri să asociez RECE cu un cuvânt, pot să-i atribui CURAJ fără să gândesc foarte mult. Eu am fost poate prea curajos, să lași oameni să se cuibărească în locuri calde denotă mult curaj sau poate prostie, asumare. Și nimic nu este mai frumos decât atunci când îți câștigi locul, dacă îl pierzi... nu mai există nimic din ceea ce poți face ca să te întorci.

A venit! Ne-am dorit iarnă și în loc să ne bucurăm cu adevărat de ea, ne plângem de milă. Nu există durere mai mare decât singurătatea, dar nimic nu se compară cu dezamăgirea. Cei care m-au pierdut pe drum nu mă vor regăsi niciodată. Am făcut loc celor care știu să iubească curat și mă hrănesc cu ei până la următoarea iarnă, la următoarea dezamăgire, la următorul regret. O să-mi fac loc printre troiene, o să-mi păzesc spatele cu câini aparent fioroși și o să-mi acopăr chipul de vânt, chiar dacă întotdeauna am să privesc doar înainte!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *