Roxana Sabau: Nu aș schimba nimic. Absolut nimic!

roxLocuind în același oraș, era inevitabil să nu o cunosc măcar din vedere, apoi în timp, am avut plăcerea să o văd și pe scenă. Dezinvoltă și plină de viață, Roxana Sabău face parte din categoria oamenilor de care te îndrăgostești la prima vedere.

Despre ea numai de bine… cum zice poetul! Roxana a absolvit secţia Artele spectacolului de teatru din cadrul Facultăţii de Muzică a Universităţii de Vest din Timişoara (E drept că încă nu am auzit-o cântând) și de atunci ne uimește mereu cu apariții surprinzătoare. Zilele trecute am avut plăcerea să beau o cafea bună în compania ei și dacă tot eram la locul și momentul potrivit, mi-am spus că un mic interviu cu ea o să vă facă plăcere! Roxana zâmbește frumos și cu emoții. Se vede că își aduce aminte cu drag de fiecare detaliu care a format piatra de temelie în cariera ei.

Să intrăm direct în “pâine” Roxana. Ce te-a determinat să alegi actoria?

Hmmm… eu teoretic trebuia să fiu medic. Și aici e o poveste frumoasă cu bunicul meu care a fost medic militar. Și eu, fiind crescută de bunici, am avut de mică insuflată această mică pasiune. De a fi medic. De a salva vieți. Până când am ajuns la liceu. În clasa a zecea mi s-a întâmplat un lucru “interesant”. M-am îndrăgostit de un baiat care facea teatru în trupa actorului Costin Gavaza, așa că m-am dus și eu la teatru… Nu prea înțelegeam eu foarte multe atunci despre meseria asta, ideea e că pe scurt, am luat un premiu într-un festival și m-am hotarat să dau la teatru! Și asta am și făcut. Pentru că din momentul acela mi-am dat seama că nu îmi doream altceva. Și am avut toată susținerea din lume din partea familiei.

Povestește-mi despre perioada facultății, relația ta cu Timișoara și oamenii din jurul scenei.

Eu nu am intrat din prima la teatru. Am dat la Târgul Mures, am căzut… După care m-am înscris la Timișoara și în cazul în care cădeam și acolo, mă duceam la Cluj.

Perioada facultății a fost una frumoasă, normal. Am cunoscut oameni foarte foarte frumoși și talentați, iar timp de patru ani acolo a fost “acasă” pentru mine. Am avut norocul să lucrez cu niște profesori minunați pe care vreau neaparat să îi amintesc aici: Bogdan Ulmu, Suto Andras, Karina Reitsch, Laura Avarvari și regretata Luminița Stoianovici.

roxana

Ai o flexibilitate deosebită și se observă că intri foarte ușor în pielea personajului pe care îl interpretezi. Ce simți în momentele în care ești pe scenă în fața spectatorilor?

Este foarte ciudat să îți povestesc despre sentimentele de pe scenă. Pentru ca nu stiu exact cum să ți le descriu. Sunt incredibile. Fantastice. Sunt (pana acum) cele mai frumoase momente din viața mea. Iar la final, în momentul aplauzelor, când vezi zâmbetele de pe fețele spectatorilor….îți dai seama că ți-ai făcut treaba cum trebuie și nu mai ai nevoie de altceva.

Spune-mi despre confruntările tale cu teatrul și implicit viața de actor. Cum a fost drumul tău?

Sunt o norocoasă din punctul ăsta de vedere. Și stii de ce? Pentru că am acasă un soț care mă înțelege, care mă acceptă, care cu o săptămână înainte de premieră mă lasă în pace, pentru că știe că sunt emoționată până la ceruri și înapoi. Și îmi înțelege meseria așa cum e ea. Restul….sunt doar mici obstacole peste care trecem orice ar fi.

Emoții înainte de spectacole? Povestește-mi o întâmplare amuzantă care are legătură strânsă cu emoțiile.

A, eu am emoții înainte de orice fel de spectacol. Oricât ar fi el de greu sau de ușor. Și înainte de basme sau de spectacole de lectură am emoții. Nu știu de ce. Și nici nu vreau să se schimbe ceva din punctul ăsta de vedere. Îmi plac emoțiile!!!

Întâmplări amuzante sunt. Sunt multe. Dar oricum, cel mai emoționant moment a fost acum vreo 2 ani când a venit bunica mea la un spectacol jucat la Sala Studio. La un moment dat ni s-au întâlnit privirile și pentru câteva secunde am înghetat (ea fiind și cel mai aprig critic al meu), dar am mers mai departe… și mi-am “auzit-o” evident de la ea acasă…

În ce piesă ai debutat și ce impact a avut asupra carierei ulterioare?

Am debutat în piesa AMOC regizată de Alexander Hausvater. Eram copil, îți dai seama, aveam 21 de ani și niște emoții de nestăpânit. Și plângeam seara după repetiții. Și îmi spuneam că eu nu o să pot să fac niciodată ce îmi cerea dansul. Până la urmă a fost bine, a fost exact ceea ce a trebuit pentru debut.

Și pentru că de multe ori viața bate filmul, ce diferențe există între actorul de film și cel de teatru?

Nu prea am cochetat cu filmul. Am făcut doar reclame. Și un scurt metraj. Adrenalina e mai mare pe scenă decât în fața camerelor de filmat. Totul e: aici și acum. Îmi place să cred în aceste două cuvinte AICI și ACUM.

Dacă ai avea puterea să te întorci în timp, referitor la cariera ta, ce ai schimba de la începuturi până în momentul prezent?

Nu aș schimba nimic. Absolut nimic. Pentru că toate lucrurile se întamplă cu un motiv. Și în plus, mie îmi place foarte mult prezentul, nu mă prea gândesc la trecut și la viitor.

Vreau nume! Dă-mi câteva nume de oameni care te-au impresionat și de la care ai avut de învățat de-a lungul timpului. (Roxana zâmbește fâstâcită. Este clar că sunt foarte mulți oameni și este foarte greu să nominalizeze. Să vedem ce răspunde!)

Hehe, da…. sunt niște oameni care mi-au “afectat” existența. Teatral, sunt actorii Costin Gavaza și Ioan Peter, datorită cărora am ajuns să fac meseria asta și regizorul Felix Crainicu, care a avut încredere în mine și m-a distribuit în spectacolul “Totul despre femei”. Mai este și bunicul meu, care mi-a fost tată și prieten, fară de care nu aș fi unde sunt.

Ai fost coordonatoarea trupei de teatru Evolution de la Grupul Şcolar Industrial Aurel Vlaicu din Arad. Ce a însemnat acest proiect pentru tine?

Trupa de la Aurel Vlaicu a fost ca o gură de aer proaspăt pentru mine. Nu am lucrat mult cu ei, dar acea scurtă perioadă a fost tare tare frumoasă. Am învățat enorm de multe de la ei.

Cu ce rămâi după fiecare spectacol? Ce satisfacții îți aduce un rol? Ai avut roluri care nu ti-au plăcut, dar a trebuit să le joci?

Fiecare spectacol este diferit și frumos în felul lui. Atat pot să spun! Cât despre rolurile care nu mi-au placut…. nu prea există.

Arad. Teatrul Clasic Ioan Slavici. Ce înseamnă pentru tine?

Teatrul Clasic din Arad este locul unde merg linistită la muncă. Pentru că asta am ales, pentru că nu mă văd făcând altceva. Este locul unde râd, unde plang dar și locul unde îmi e de multe ori la fel de bine cum îmi este acasă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *