Otilia Tiganas: Pentru marea dragoste nu există limite temporale!

shutterstock_388501549

Initial, doream să îndrept discuția în altă zonă,  însă Otilia mi-a aruncat mingea la fileu și trecem peste partea de introducere, intrând direct în interviul în sine. Menționăm că este medic, mamă, gospodină și din când în când scrie cărți!

Internetul vuiește despre Otilia Tiganas, mai ales în ultimii ani. Totuși, știm foarte puține despre omul din spatele numelui. Medic – scriitor, mamă, soție… Ce trebuie să știm despre tine?

O scurtă (și seacă) prezentare ar fi următoarea: sunt medic de familie la Hășmaș, o comună aflată la 84 de kilometri de Arad, locuiesc în comună de mulți ani, deci nu fac naveta, iar cabinetul este situat în aceeași clădire cu locuința. Trăim aici – consortul și cu mine (că nici el nu navetează, el IT-ist). Fiul e însurat, la casa lui și plecat la Cluj, cu toate școlile gătate și cariera pe pantă ascendentă, nora-i minunată (sigur va citi interviul acesta și iată cum îmi netezesc din timp bătrânețea!), nu creștem nepoți fiindcă nu-i avem încă… Deci așa se explică timpul pe care l-am câștigat generos și echilibrul pe care l-am construit. Unde pui că mai suntem și sănătoși.

Între serviciu și bucătărie sunt opt-nouă pași. Uneori, dacă n-am programați și n-am bolnavi, mă duc dincolo și pun o supă la fiert, iar asistenta îmi dă un “bip” dacă apare cineva. La încheierea programului, după ce traversez cei opt-nouă pași ajung acasă, dar nu înainte să las halatul în cabinet. Acasă trec la trening, îmi schimb pantofii cu papuci, na, ca orice om ce vine de la slujbă. Chit că marea tentație, în cazul meu special, ar fi fost să le egalizez pe astea. Cumva mi-am impus să nu pic în capcană și, exact așa cum noaptea mă îmbrac în pijama și nu mă bag în pat cu haine de stradă, așa respect și ținuta, freza, parfumul sau fardul meu de cabinet. Delăsarea se poate insinua tare parșiv. Nici nu te prinzi când. Doar prima dată-i greu să vii la cabinet în șlapi, cu șorț de bucătărie și cu bluza stropită cu tocană! Părul vâlvoi, crescut la rădăcină. Pe urmă-i simplu să continui.

De la criteriile: “timp câștigat” și “efort susținut în a-ți menține standardul propriu”, trec brutal la criteriul familial. După ce că am timp, n-am nici obligații familiale apăsătoare. Acasă, cum ziceam, nu trebuie să fac temele cu pruncii, să-i spăl, să-i hrănesc, sunt ajutată-n gospodărie de o femeie, tema hranei nu-i una tabu sau vitală în microcosmosul nostru, bărbatul nu mă bate, nu-i gelos, nu mă înșală sau, dacă mă înșală, o face suficient de inteligent, încât să n-am habar… Astfel se explică că-mi permit hoby-ul scrisului fără să frustrez pe nimeni. Ba chiar dimpotrivă! Iar din acest amalgam de ipostaze: mamă, fiică, nevastă, soră, medic, posesor carnet conducere auto categoria B, gospodină, tricotătoare de pulovere și vestuțe de lână, când cineva mă prezintă, în afara spațiului profesional ( pe la lansări de carte, de exemplu), cu formula “doamna doctor Țigănaș”, mai scap, zâmbind, replica: Oh, dar ultima mea calitate e aceea de medic! Iată deci că am răspuns exact la întrebarea ta, (este o abilitate antrenată în pregătirile pentru diferite concursuri sau examene: să răspund EXACT la întrebări, dacă vreau notă mare!). Așa că am spus “ceea ce trebuie să știți despre mine”. Normal că există și lucruri pe care NU vreau să le știți despre mine! Le are oricine – zonele crepusculare – eu măcar le recunosc existența și nu-mi dăltuiesc statuia “perfecțiunii pogorâte printre muritori”. Aiurea! În opinia mea, unul dintre marile defecte umane este să susții că ești perfect. Sau mai rău, să și crezi ce zici.

Nevoia de exprimare prin intermediul prozei nu poate fi amânată sau cum a fost lansat volumul Femeia cu șapte pălării? A fost întâmplătoare alegerea cifrei şapte?

Cu voia ta m-aș opri foarte scurt la această întrebare și n-aș întinde-o. Ar fi păcat să ne focusăm pe ceva ce poate fi căutat cu google și ușor de găsit. Sau și mai ușor, de cumpărat și citit! Este vorba de volumul de proze scurte “Femeia cu șapte pălării”, manuscris premiat la debut, care devine prima mea apariție editorială. Reeditat anul trecut, în 2015. Onorant de intens citit (asta în măsura în care toți cei care l-au cumpărat l-au și citit și nu l-au folosit la făcut cornete pentru semințe!) Și ca să răspund riguros: Da, alegerea cifrei șapte a fost o întâmplare, o inspirație de moment gen “așa-mi veni în seara aia”, fără să ascundă un simbol sau un mesaj subliminal. Nu sunt superstițioasă, nu cred în numerologie. Nici n-am studiat-o. Așa, un micron, mai cred nițel în zodii și cam atât.

Și totuși insist pe carte. De la medicina la proză și întâmplări care pun cititorul pe gânduri. Personajele sunt pură fantezie, sau orice asemănare cu fapte reale… sunt fapte reale?

Doar două-trei scrieri sunt autobiografice, cu scene/episoade întâmplate aievea, cea mai intimă fiind descrierea nașterii fiului meu, (adică la propriu!), cu atmosfera din Spitalul Matern Arad, la acea vreme. Vremea ceaușistă. Și trăirile mele intern- furtunoase. Scrierea a empatizat cu tare multe femei care au născut sau mai nasc încă, și care s-au regăsit chiar și azi în text. Nu multe aspecte s-au schimbt de-atunci! Cred că de la această poveste am avut cele mai multe replay-uri. Majoritatea scrierilor mele, însă, sunt fantezie pură. Poveste așa cum se inventează poveștile, chiar dacă uneori m-am legat de figuri reale, clădiri văzute, replici auzite, ca bază de plecare.

Există prea devreme sau prea târziu în marea dragoste pentru scris? În viață știm deja că există.

Sigur că nu există “prea devreme sau prea târziu” într-ale scrisului! Dar acesta este răspunsul dat de o femeie de 52 de ani. Nici de 17 și nici de 91. Debutul meu editorial a fost pe la 49 de ani. Cumva îl simțeam (eu medic, cu scriitura= hobby, nu sursă de venit ), apărut exact când trebuie, la maturitate. Acuma… cât te poți lua după mintea mea, acceptând răspunsul acesta, fiindcă sunt destul de pătimașă și încrezătoare în forța motrice a iubirii ca să cred că nici pentru marea dragoste nu există limite temporale. Cu un indice de corecție dictat de logică și bun simț, desigur. Puțin probabil ca marea dragoste s-o consumi la 3 ani. În schimb la 100 de ani, da, cred că este posibil. Cred deci în: “totul e posibil”, varianta optimistă, guvernată de energii pozitive. Și-l urăsc pe “e prea târziu!”

Știm că ești controversată în ceea ce privește războiul dintre sexe, mai ales că din afirmațiile anterioare consideri inexistent un astfel de război…

Nu pot fi corespondentul unui război din tranșeele căruia am lipsit fizic. Bazat exclusiv pe mărturia celorlalți: fără poze, înregistrări, imagini filmate etc. Asta ca să respect regulile jurnalistice, când răspund. Fiindcă eu, de mic copil, apoi domnișoară, adolescentă, tânără femeie, până-n zi de azi, am fost doar avantajată de sexul pe care cu mândrie îl port. Niciodată (și nu exagerez când spun niciodată!), nu m-am simțit discriminată. N-am considerat că de eram băiat/bărbat făceam mai multe. Poate să nu fi țintit eu mari succese, reușite planetare, istorice? Cert este că, rapid după ce mi-am asumat sexualitatea, când am priceput că noi fetițele suntem diferite de băieței, am avut constant senzația că ușile mi se deschid mai ușor, (chiar de către ipoteticii combatanți – bărbații!!), atunci când mizez, abia schițat, pe feminitatea mea. Așa… finuț, subliminal, nu explicit, desigur.

Iar încercările asexuate ale vieții (cele “îngerești”, fiindcă îngerii zice-se că nu au sex): concursuri, olimpiade, examene orale, scrise, sau cu test grilă, au devenit succese/sau nu, în funcție de pregătirea mea. Treabă de “brain, no sex”, vorba românului. În concluzie, eu nu am simțit ostilitatea bărbaților, aroganța lor, deci nu am simțit aripa vreunui război, deci nu-l pot nici confirma și nici descrie.

Dincolo de cele scrise ești o femeie puternică. Între echilibru și rațiune, medicină, viață de familie și viață socială. Există abilități pe care le dobândim odată cu trecerea noastră prin viață?

Hmmm… nu mă simt puternică. Deseori îmi surprind slăbiciuni uriașe! Dacă oglinda vieții noastre este suma alegerilor noastre, să știi că nu mă pot mândri cu o succesiune de alegeri țintite, atent cântărite, împotriva primului impuls. Nu. La mine inima excedează logica. Și astfel ajung la afirmația că nu mă simt forțoasă. Cred că ursitoarele m-au dăruit întâi cu foarte mult noroc, apoi cu talente prin care am reușit deseori să întorc izbiturile vieții în favoarea mea. Mai degrabă asta, decât să acționez eu însămi. Categoric nu sunt genul care să facă riguros exact ceea ce trebuie făcut! Sau ceea ce se așteaptă de la mine. Iar calitatea numită ambiție, efort susținut – o am, însă aplicată proiectelor imediate, pe termen scurt. Nu aplicată marilor construcții. Deci sunt performer la “câțiva metri viteză”, nu și la maraton.

Într-un fel, textele pe care le publici sunt ca o punte de legătură între oameni. Mulți se regăsesc în cele scrise de tine. Putem spune că există o cheie a succesului în viață, dragoste și relațiile cu oamenii din jurul nostru?

Întâi să definim sintagma “succes în viață”. Notorietate? Bani? Adulația fanilor? Premii planetare? Eu zic că nu. Succes în viață e să trăiești viața pe care ți-o dorești. Să te iubești în propria-ți postură. Deunăzi urmăream la televizor, aproape masochist, o nuntă de anvergură în Împărăția unor țigani. Lux devastator, zburau euroi de colo colo – cifre cu care eu aș acoperi sănătatea a trei “Hășmașuri”, cântau în duet înșiși Guță și Salam. Pentru acei protagoniști da, era culmea succesului în viață. Pe mine o astfel de nuntă m-ar fi băgat, depresivă, la psihiatrie. După cum și ei ar simți că-s morți examinând pacienți în locul meu, aici la țară. Așadar nu există o cheie a succesului în viață, fiindcă nici succesul nu-i unitar.

Cheie a succesului în dragoste? Tehnici de seducție există. Mi le mai amintesc… din negura vremii. Le mai și reactivez uneori, în joacă, doar așa… ca să nu-mi pierd mâna. Dar iubirea, dargostea, sunt altceva decât seducția. N-au reguli, cheie . Vin sau nu vin, sunt Da sau NU. Și vin din afara ta. Cheie în interrelaţionarea umană? Ohh da, există SIGUR. Sunt zeci de cheițe care alcătuiesc un șperaclu: a nu da sfaturi necerute, a nu judeca, a nu concluziona neinformat, a nu-ți umbla gura fără tine, a fi loial, a nu excela în seriozitatea păguboasă, a avea umor dar fără să-ți transformi viața în comedie, a iubi fără să ceri ceva în schimb… câte puțin din toate astea.

Cum te descurci cu partea online? Te felicit pe această cale și pentru site-ul tău. Ești un personaj foarte activ pe rețelele de socializare. 

Internetul este un potențial uriaș de a te face văzut/auzit/citit! Pe asta am aflat-o după ceva vreme, fiindcă începutul meu cu netul a avut o cauză simplă. Eu, locuind la Hășmaș – se însera, bolnavii pe la casele lor… atunci, în loc să ies cu fetele la un club, cu băieții la un birt, sau singură la un spectacol, intram pe net. Ce să și faci? Gătitul nu-i hobby-ul meu, de citit citesc în partea a doua a serii – în pat -, de scris scriam pentru reviste sau publicasem cărți, de tricotat m-am săturat, deci ceva trebuia făcut. Iacă făcui! Atât de intens încât, după vreo doi ani, notorietatea pe net începuse să-mi devanseze puterea de acomodare. Am fost nevoită să-mi ordonez acest sector al vieții – viața virtuală – astfel încât să nu interfereze dezavantajos cu cea reală. Învățând din greșeli. Să-i limitez timpul, să gestionez corect intervențiile private etc. Ba mai mult (și mai greu!) să conving argumentat scriitori notorii, mari, că FB-ul nu-i musai un apanaj al facilului. Din start, cineva cunoscut în spațiul virtual avea prezumția vinovăției. Umbla vorba că niciun autor de valoare n-are ce căuta pe FB, unde se pun doar poze cu meniul de la cină, se distribuie panseurile lu Teo Trandafir și se postează selfiuri cu familia-ți: mereu fericită, zâmbindă și niciodată-n clinci. Nu știu dacă am convins și cât, dar în argumentație am mizat mai mult pe postările mele decât pe teorie. Spun asta fiindcă parte a scrierilor mele publicate și apreciate, au fost inițial postate on line. Apoi: atitudinea de gazdă în dialogurile rulate pe pagina mea a fost și este un exercițiu de diplomație, de atenuare cu umor a lipsei de umor, de blândețe în fața prostiei, sau de recunoaștere umilă a valorii altora.

(Dialog de ardeleni, nu ne-am dorit să alterăm limbajul. Moale și dulce, ca în vestul țării.)

Post Author: admin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *